Din aceeasi categorie
|
Istro-romanii: o enigma a romanitatii. Episodul 1 1.368 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Calatori straini prin Tarile romane 954 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Lectia de istorie 2 - 539 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Elefantii si alcoolul - "Arma secreta a lui Hannibal" 1.613 vizite - 0 comentarii adaugat de pele |
||||||||||||||||||
|
Legiunea romana 1.735 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Spartacus si Razboiul Gladiatorilor / 44 minute 1.406 vizite - 0 comentarii adaugat de orly |
||||||||||||||||||
|
Ziua Imnului Romaniei - Muzica si versuri 2.258 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Romania in al II-lea Razboi mondial / Episod 11 1.419 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Unirile romanilor, ep 2 - Unirea Principatelor Romane 702 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Vorbitori de aromana din Albania 1.245 vizite - 0 comentarii adaugat de turcu |
||||||||||||||||||
AnuntulVideo >>
Cultura >> Istorie
Albaneza, sora nerecunoscuta a limbii romane?
| Adaugat de corina | 23.07.2019 |  Adauga
la favorite |
550 vizualizari Nota film: 0 / 5 (0 voturi ) |
|||||||||
Sterge
din favoriteRomana se inrudeste cu albaneza intr-o masura mult mai mare decit o accepta traditional lingvistica si istoriografia din Romania. Ceea ce nu s-a spus inca pina acum este ca fondul latin al celor doua limbi, la origine surori, este identic si ca procesul latinizarii lor a fost simultan, urmind acelasi mecanism.
Rezumat al studiului pe care l-am publicat in Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, Volumes I-II, Bucuresti, Nemira, 2001 si pe care sint pe cale de a-l extinde, cu o argumentatie mult mai dezvoltata.
„Stapine, stapine, mai cheama s-un cine"
Cum se explica ca numele de localitati, chiar din muntii unde se pretinde ca am stat un sir de veacuri, sunt de origine straina si mai ales slava? Cum se explica, cu un cuvint, o multime de lucruri neexplicabile cu teoria simplista a istoricilor nostri? (PANU 1910, vol. II, p.10)
Lingvistica este unul din instrumentele esentiale ale istoriei religiilor, culturii si mentalitatilor.
Cu toate astea, Mircea Eliade, care pentru generatii de romani s-a identificat cu aceasta disciplina, nu era un lingvist in sensul concret de „persoana care studiaza limba, regulile ei de dezvoltare si legile ei generale". Acolo unde Eliade a folosit argumente lingvistice pentru a-si sprijini afirmatiile, asa cum a facut-o in celebrul capitol din tomul I al Istoriei religiilor in care analiza panteonul primitiv al indo-europenilor (ELIADE 1976), criteriile sale lingvistice erau dintre cele mai clasice, mai elementare si mai necontroversate in acea vreme. Astazi, in schimb, ele pot fi usor contestate in concluzia lor, asa cum e contestata acum celebra teorie a lui Dumezil asupra caracterului „tripartit", teoria trifunctionalitatii societatii indo-europene primitive.
Ca lingvist amator, Eliade era „angajat". Abordind episodic chestiunea originii limbii romane, el a continuat acel misticism lingvistic si cultural ce impregneaza texte precum Destinul culturii romanesti, din 1953 (reluat in ELIADE 1990). El prezenta acolo formarea poporului si implicit a limbii romane sub aspectul unei fatalitati si al unui tot organic, ca o tragedie asumata de romani si, din nenorocire, ignorata de restul lumii: „Putine neamuri se pot mindri (sic!) ca au avut atita nenoroc in istorie, ca neamul romanesc." (ELIADE 1990, t. I, p. 139.) Acest discurs patetic, comun in perioada interbelica, il anticipa pe cel care avea sa devina ideologia dominanta a anilor ‘70-’80, discursul despre „limba bogata filozofic pe care Noica o descoperise a fi inzestrarea lingvistica naturala a romanilor" (VERDERY 1994, p. 299).
Relatiile de rudenie ale romanei cu albaneza sint sistematic minimalizate de lingvistii romani, care reduc in mod traditional inrudirea la una pur lexicala si inca si acolo la numai citeva zeci de cuvinte. Din dorinta de a sublinia deosebirile dintre cele doua limbi, s-a discutat foarte mult pentru a decide daca albaneza e o limba coboritoare din ilira, pe cind daca, si indirect romana, ar prezenta mai degraba elemente tracice (cf. VRACIU 1980, p. 27 et sq.).
In realitate, ignoranta aproape totala in care ne aflam in legatura cu particularitatile ilirei si ale tracei nu ne permit sa tragem nici un fel de concluzie.
Pentru lingvistii romani de ieri si de azi albaneza a ramas un idiom strain, suspectat, privit cu un soi de oroare neincrezatoare. In aceasta omisiune prin tacere a intelectualilor si specialistilor romani intervine teama dintotdeauna de a se arata balcanic, teama combinata cu ceea ce Culianu numea „patriotismul greu de consecinte" (CULIANU 1995, p. 169).
Si, desigur, spaima ca s-ar putea (sa ne fereasca Dumnezeu) sa se creada ca romanii ar fi venit de fapt de undeva de mai la sud. Eliade insusi nu concepea o adevarata apropiere, o comparare a romanilor cu albanezii decit ca pe un lucru rusinos, de ocara, de care singuri sint responsabili romanii, prin inapoierea lor cronica. Romania, scria el retoric intr-un moment de autoflagelare, „isi merita soarta intre Paraguay si Albania" (ELIADE 1990, t. II, p. 94).
In realitate, relatiile trecute ale romanei cu albaneza au fost mult mai intime decit au vrut sa o recunoasca vreodata lingvistii si istoricii romani.
Tipologic, romana nu este astazi altceva decit o limba balcanica, al carei vocabular de origine latina de-abia daca-l depaseste cantitativ pe cel al albanezei si a carei gramatica a devenit identica cu cea a albanezei si a slavei macedo-bulgare. Revenind la exemplul lui Eliade, e interesant de remarcat ca articolul enclitic pe care el il pomenea este, la rindul sau, o trasatura lingvistica balcanica: atit romana si albaneza, cit si macedoneana si bulgara, poseda un articol postpus. Lucrul a fost, desigur, remarcat de multa vreme, alaturi de exemplele contrarii, precum faptul ca structura verbala si sistemul pronominal al limbii romane sint de provenienta latina, ceea ce nu este cazul in albaneza si cu atit mai putin in limbile slave de sud. Tipologic, insa, in ceea ce priveste sintaxa si structura frazei, romana, albaneza si macedoneana sint limbi identice structural, dar cu un lexic diferit. Romana e apropiata de albaneza nu numai prin acele doua duzini de cuvinte „mostenite din substratul comun", cum sint miez, viezure, varza, barza, etc. In realitate, o mare parte a fondului LATIN al limbii romane e comuna romanei si albanezei.
Sigur, unii termeni proveniti din latina se intilnesc numai in romana, dar albaneza poseda, la rindul sau, latinisme care nu exista in romana, sau care au disparut.
Mai mult, evolutia fonetica similara a latinismelor in romana si in albaneza indica imprumuturi simultane si identice, ceea ce nu se explica decit prin convietuirea, prin locuirea intr-un spatiu comun a vorbitorilor acestor doua limbi.
De altfel, multi termeni s-au indepartat mai mult in romana de forma lor latina initiala: alb. lepur, din lepor, -em, fata de rom. iepure, alb. pule, din lat. pulla, pullus, fata de rom. pui, alb. fshat, din *fossatum, fata de rom. sat (vezi insa „in padurea sfinta a ta si in toate fsatele tale", Psaltirea Scheiana, apud NOICA 1996, p. 219).
Rezumat al studiului pe care l-am publicat in Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, Volumes I-II, Bucuresti, Nemira, 2001 si pe care sint pe cale de a-l extinde, cu o argumentatie mult mai dezvoltata.
„Stapine, stapine, mai cheama s-un cine"
Cum se explica ca numele de localitati, chiar din muntii unde se pretinde ca am stat un sir de veacuri, sunt de origine straina si mai ales slava? Cum se explica, cu un cuvint, o multime de lucruri neexplicabile cu teoria simplista a istoricilor nostri? (PANU 1910, vol. II, p.10)
Lingvistica este unul din instrumentele esentiale ale istoriei religiilor, culturii si mentalitatilor.
Cu toate astea, Mircea Eliade, care pentru generatii de romani s-a identificat cu aceasta disciplina, nu era un lingvist in sensul concret de „persoana care studiaza limba, regulile ei de dezvoltare si legile ei generale". Acolo unde Eliade a folosit argumente lingvistice pentru a-si sprijini afirmatiile, asa cum a facut-o in celebrul capitol din tomul I al Istoriei religiilor in care analiza panteonul primitiv al indo-europenilor (ELIADE 1976), criteriile sale lingvistice erau dintre cele mai clasice, mai elementare si mai necontroversate in acea vreme. Astazi, in schimb, ele pot fi usor contestate in concluzia lor, asa cum e contestata acum celebra teorie a lui Dumezil asupra caracterului „tripartit", teoria trifunctionalitatii societatii indo-europene primitive.
Ca lingvist amator, Eliade era „angajat". Abordind episodic chestiunea originii limbii romane, el a continuat acel misticism lingvistic si cultural ce impregneaza texte precum Destinul culturii romanesti, din 1953 (reluat in ELIADE 1990). El prezenta acolo formarea poporului si implicit a limbii romane sub aspectul unei fatalitati si al unui tot organic, ca o tragedie asumata de romani si, din nenorocire, ignorata de restul lumii: „Putine neamuri se pot mindri (sic!) ca au avut atita nenoroc in istorie, ca neamul romanesc." (ELIADE 1990, t. I, p. 139.) Acest discurs patetic, comun in perioada interbelica, il anticipa pe cel care avea sa devina ideologia dominanta a anilor ‘70-’80, discursul despre „limba bogata filozofic pe care Noica o descoperise a fi inzestrarea lingvistica naturala a romanilor" (VERDERY 1994, p. 299).
Relatiile de rudenie ale romanei cu albaneza sint sistematic minimalizate de lingvistii romani, care reduc in mod traditional inrudirea la una pur lexicala si inca si acolo la numai citeva zeci de cuvinte. Din dorinta de a sublinia deosebirile dintre cele doua limbi, s-a discutat foarte mult pentru a decide daca albaneza e o limba coboritoare din ilira, pe cind daca, si indirect romana, ar prezenta mai degraba elemente tracice (cf. VRACIU 1980, p. 27 et sq.).
In realitate, ignoranta aproape totala in care ne aflam in legatura cu particularitatile ilirei si ale tracei nu ne permit sa tragem nici un fel de concluzie.
Pentru lingvistii romani de ieri si de azi albaneza a ramas un idiom strain, suspectat, privit cu un soi de oroare neincrezatoare. In aceasta omisiune prin tacere a intelectualilor si specialistilor romani intervine teama dintotdeauna de a se arata balcanic, teama combinata cu ceea ce Culianu numea „patriotismul greu de consecinte" (CULIANU 1995, p. 169).
Si, desigur, spaima ca s-ar putea (sa ne fereasca Dumnezeu) sa se creada ca romanii ar fi venit de fapt de undeva de mai la sud. Eliade insusi nu concepea o adevarata apropiere, o comparare a romanilor cu albanezii decit ca pe un lucru rusinos, de ocara, de care singuri sint responsabili romanii, prin inapoierea lor cronica. Romania, scria el retoric intr-un moment de autoflagelare, „isi merita soarta intre Paraguay si Albania" (ELIADE 1990, t. II, p. 94).
In realitate, relatiile trecute ale romanei cu albaneza au fost mult mai intime decit au vrut sa o recunoasca vreodata lingvistii si istoricii romani.
Tipologic, romana nu este astazi altceva decit o limba balcanica, al carei vocabular de origine latina de-abia daca-l depaseste cantitativ pe cel al albanezei si a carei gramatica a devenit identica cu cea a albanezei si a slavei macedo-bulgare. Revenind la exemplul lui Eliade, e interesant de remarcat ca articolul enclitic pe care el il pomenea este, la rindul sau, o trasatura lingvistica balcanica: atit romana si albaneza, cit si macedoneana si bulgara, poseda un articol postpus. Lucrul a fost, desigur, remarcat de multa vreme, alaturi de exemplele contrarii, precum faptul ca structura verbala si sistemul pronominal al limbii romane sint de provenienta latina, ceea ce nu este cazul in albaneza si cu atit mai putin in limbile slave de sud. Tipologic, insa, in ceea ce priveste sintaxa si structura frazei, romana, albaneza si macedoneana sint limbi identice structural, dar cu un lexic diferit. Romana e apropiata de albaneza nu numai prin acele doua duzini de cuvinte „mostenite din substratul comun", cum sint miez, viezure, varza, barza, etc. In realitate, o mare parte a fondului LATIN al limbii romane e comuna romanei si albanezei.
Sigur, unii termeni proveniti din latina se intilnesc numai in romana, dar albaneza poseda, la rindul sau, latinisme care nu exista in romana, sau care au disparut.
Mai mult, evolutia fonetica similara a latinismelor in romana si in albaneza indica imprumuturi simultane si identice, ceea ce nu se explica decit prin convietuirea, prin locuirea intr-un spatiu comun a vorbitorilor acestor doua limbi.
De altfel, multi termeni s-au indepartat mai mult in romana de forma lor latina initiala: alb. lepur, din lepor, -em, fata de rom. iepure, alb. pule, din lat. pulla, pullus, fata de rom. pui, alb. fshat, din *fossatum, fata de rom. sat (vezi insa „in padurea sfinta a ta si in toate fsatele tale", Psaltirea Scheiana, apud NOICA 1996, p. 219).
Semnaleaza o problema
Afiseaza playlist (total video: 0)
Prin utilizarea serviciilor noastre, iti exprimi acordul cu privire la faptul ca folosim module cookie in vederea analizarii traficului si a furnizarii de publicitate.