Din aceeasi categorie
|
Istoria Matematicii - Documentar pe intelesul tuturor 8.980 vizite - 0 comentarii adaugat de zizi |
||||||||||||||||||
|
Cazul Orlov - Cea mai mare inselatorie din istoria KGB 740 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Istoria Universului in 2 minute 2.039 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
1/5.Istoria Indiei - Documentar BBC / Partea 1 2.558 vizite - 0 comentarii adaugat de Documentar |
||||||||||||||||||
|
5/5..Istoria Indiei - Documentar BBC / Partea 5 2.390 vizite - 0 comentarii adaugat de Documentar |
||||||||||||||||||
|
3/5..Istoria Indiei - Documentar BBC / Partea 3 2.150 vizite - 0 comentarii adaugat de Documentar |
||||||||||||||||||
|
4/5..Istoria Indiei - Documentar BBC / Partea 4 1.893 vizite - 0 comentarii adaugat de Documentar |
||||||||||||||||||
|
2/5..Istoria Indiei - Documentar BBC / Partea 2 1.635 vizite - 0 comentarii adaugat de Documentar |
||||||||||||||||||
|
Istoria semnelor de circulatie ..... 884 vizite - 0 comentarii adaugat de Cozana |
||||||||||||||||||
|
Ioana D'Arc - Personalitati care au marcat Istoria 1.477 vizite - 0 comentarii adaugat de gusa |
||||||||||||||||||
AnuntulVideo >>
Cultura >> Istorie
Istoria papalitatii
| Adaugat de Cozana | 30.05.2019 |  Adauga
la favorite |
358 vizualizari Nota film: 0 / 5 (0 voturi ) |
|||||||||
Sterge
din favoritePapa Romei este episcopul si patriarhul Romei si lider spiritual suprem al Bisericii Romano-Catolice si al bisericilor Catolice de Rit Estic (printre care si Biserica Greco-Catolica), care formeaza impreuna Biserica Catolica. Din 1359 ales pe viata, intotdeauna din randul cardinalilor, de un Conciliu al cardinalilor si al statului Vatican.
Pentru secolele I-IV izvoarele privind istoria papilor sunt foarte putine si deloc uniforme, cu timpul insa aceste date se inmultesc.
Pe scurt, lucrurile stau astfel:
- pana la finele secolului al II-lea izvoarele sunt atat de rare incat lasa in intregime fara informatii o buna bucata de timp;
- secolul al III-lea si prima jumatate a secolului al IV-lea izvoarele incep sa se inmulteasca, insa nu chiar atat incat sa nu lase inca goluri;
- incepand cu papa Damasus (366-384) aceste izvoare incep sa fie mai bogate si mai uniform distribuite.
In cea mai mare parte sunt de caracter literar. Martiriile arheologice si epigrafice, care cu trecerea timpului sunt tot mai numeroase si foarte bogate in informatii cat priveste istoria comunitatii crestine din Roma – mai ales din secolul al III-lea – totusi, ele sunt incomparabil mai putine fata de activitatea fiecarui papa in parte.
Termenul grecesc πάππας / πάπας (parinte) de la care deriva latinescul papa, este specific limbajului familial si era folosit de primele comunitati crestine pentru desemnarea propriului episcop, evidentiind in felul acesta legatura filiala dintre credincios si «pastorul» sau. Conform unei acceptiuni care apare pe timpul papei Liberiu (352-366) si care cu timpul a fost adoptata in Occident, apelativul a sfarsit prin a fi aplicat exclusiv episcopului Romei. Acest uz corespundea unei preeminente ministeriale recunoscuta deja de mai inainte.
In secolul al II-lea Irineu de Lyon, in opera lui de combatere a ereziei gnostice – Adversus haereses – sublinia primatul de doctrina constant invatat in Bisericile de origine apostolica de episcopii care – prin succesiune – au ocupat respectivele sedii. In opera sa Irineu a amintit indeosebi preeminenta succesiunii episcopale a Bisericii din Roma, «mare, antica, universal cunoscuta, intemeiata de cei doi gloriosi apostoli: Petru si Paul», drept care – dupa convingerea lui – credinciosii din celelalte comunitati trebuie sa se puna in armonie cu acest centru crestin. De fapt, Biserica din Roma (capitala imperiului) avea o mare forta de iradiere, chiar catre cea mai mare parte a Orientului, din moment ce si la Roma, obisnuit, se vorbea limba greaca. In plus, Roma se remarca prin generozitatea deosebita cat priveste ajutorul economic dat fratilor in credinta, chiar celor indepartati ca spatiu.
Pe de alta parte episcopii Bisericii romane demonstrasera de mult timp ca aveau o puternica constiinta a propriului rol, daca deja la sfarsitul secolului I, Papa Clement I – Romanul – n-a ezitat sa se adreseze cu accente de autentica autoritate comunitatii din Corint ca sa puna capat dezbinarii aparuta in sanul acestei comunitati. O atitudine identica, bazata pe constiinta unui «depozit» de credinta de pastrat pentru intreaga crestinatate a inspirat, a dictat modalitatile si timpurile de interventie nu doar in plan doctrinar, dar si in celelalte sectoare, cum ar fi de ex.: cel liturgic (in consecventa cu interpretarile teologice ale patimirilor Domnului determinata data Pastelor); cel dogmatic (privind valabilitatea botezului administrat de eretici).
Autoritatea unor astfel de rezolutii gaseau o referinta in textul din Matei 16,18-19: «Si eu iti zic: Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica mea si portile infernului nu o vor birui. Tie–ti voi da cheile imparatiei cerurilor si tot ce vei lega pe pamant va fi legat si-n cer si tot ce vei dezlega pe pamant va fi dezlegat si-n cer». Acest text si altele asemanatoare cu privire la preeminenta lui Petru in cadrul grupului apostolilor au cunoscut, exegetic vorbind, interpretari diverse si prezenta unui episcopat «monarhic» la Roma chiar de la inceputurile comunitatii crestine ridica inevitabile probleme critice. De remarcat apoi faptul ca chiar in secolul II nu doar Petru era considerat primul episcop al capitalei imperiului, dar si faptul ca unele prerogative atribuite de traditia evanghelica se perpetuau in toti cei retinuti succesori ai sai legitimi. Sfantul Ambrozie, de ex., n-a ezitat sa scrie: «Unde e Petru, acolo e Biserica» (Comentariul la Psalmi, 40,30).
Intre episcopi insa, cel din Roma, urmas al Apostolului Petru, caruia Isus i-a promis ca-l va face temelie a Bisericii (cf. Mt 16, 18) si l-a incredintat sa pasca mieluseii si oile Sale (cf. Ioan 21, 15-18) era recunoscut ca avand suprema autoritate. O dovedesc exemplele. Dupa Sf. Petru, la Roma urma episcop Sf. Papa Lin (64-79), apoi Papa Anaclet (79-91?) si Sf. Papa Clement I (91-100?), care scrise o scrisoare energica Bisericii din Corint, in Orient, pentru a pune capat unor neintelegeri ivite printre crestini (desi in acele parti se gasea inca in viata apostolul Ioan).
Sf. Ignatiu de Antiohia, invatacel al apostolilor, la inceputul secolului al II-lea, numeste Biserica Romei, ca stand in fruntea intregei Biserici; iar Sf. Irineu, mort pe la anul 202, zice ca toti credinciosii trebuie sa fie de acord cu Biserica din Roma, ilustra pentru originea sa apostolica, si pastrarea traditiilor apostolice: "in qua semper conservata este ea quae est ab apostolis traditio".
"Esential in structura Bisericii este comuniunea fiecarei Biserici particulare, in persoana episcopului sau, cu pastorul Bisericii din Roma, pastor universal si centru unitatii catolice"
In interiorul retelei universale de Biserici particulare, legate intre ele in mod colegial, din care se compune unica Biserica a lui Dumnezeu, exista un centru: Biserica particulara a Romei, condusa de succesorul Sf. Petru. Episcopul Romei mentine unitatea in corul episcopilor. Pastor universal (cf. Ioan 21, 15-17), el este legatura vie nu numai intre toti pastorii de pe suprafata pamantului, dar si intre Biserica actuala si Biserica Apostolilor. Succesor al primului si principalului martor al lui Isus (cf. V Cor 15, 5; Luca 24, 34; Fapte 1, 21-22; 2,32; 4,20; 5,32), el asigura unitatea in Biserica actuala veghind la continuitatea ei vie cu Biserica tuturor timpurilor. De aceea, tot ceea ce micsoreaza autoritatea papei este un rau al Bisericii. (Yves Congar).
Chiar si Biserica greaca a continuat sa recunoasca episcopului Romei un grad mai inalt in demnitate fata de titularii altor prestigioase sedii apostolice; tot episcopului Romei ii recunosteau unele datorii proprii si exclusive (care pe atunci insa nu erau inca configurate juridic) si deseori instanta suprema de judecata in probleme controversate.
Dupa perioada constantiniana, ascendenta papei de la Roma a crescut in masura considerabila si s-a largit sfera si incidenta actiunilor sale, mai ales datorita legaturii stranse cu imparatul. Comunitatile crestine din ce in ce tot mai numeroase se organizau ca federatii de Biserici episcopale, iar cea de la Roma se impunea drept garant al unitatii si chiar al credintei comune, capatand tot mai mult rolul de calauza.
Constituirea episcopatului monarhic si afirmarea deplina a suveranitatii papale
Papa Leon I, zis «cel Mare» (440-461)afirma ca papa detine nu doar primatul, dar si «suveranitatea» asupra celorlalti episcopi, puteri ce erau incorporate in ministerul sau, intrucat el era «vicarul lui Petru».
Cateva zeci de ani mai tarziu, papa Gelasius I (492-496) a insistat asupra independentei totale a Bisericii in raporturile cu imperiul, care insa trebuie sa se supuna autoritatii bisericesti in problemele spirituale si, in mod analog, a insistat asupra supunerii credinciosilor «prelatului sediului roman, pe care insusi Domnul a voit sa-l puna in fruntea tuturor preotilor».
In perioada dezmembrarii dramatice a imperiului roman in Occident papii au reprezentat unica autoritate morala, deseori influenta si in campul politic, reusind astfel sa atenueze conflictele dintre diferitele popoare si sa favorizeze procesul fuziunii lor.
Evanghelizarea anglo-saxonilor si a germanilor – promovata si coordonata de episcopul Romei – a accentuat si mai mult aceste trasaturi, desprinzand in plus papalitatea si Occidentul, in general, de imperiul Bizantin. Intrarea papilor in orbita dominatiei francilor, care a dus Biserica Romei la dobandirea insemnatelor posesiuni teritoriale a comportat totodata si divergente pe planul orizonturilor spirituale si formularilor dogmatice (de ex. controversa Filioque; criza iconoclasta) determinand astfel un antagonism tot mai mare cu Bisericile Orientului, care si ele erau coordonate cu puterea imperiala a Bizantului. Schisma din 1054, care a separat Biserica Occidentului – supus papei – de Bisericile Orientului (numite azi ortodoxe) nu a fost decat «maturizarea» zgomotoasa a unui conflict latent, cu privire la limitarea puterii autoritatii papilor si cu privire la spatiile de autonomie ce trebuia garantata fiecarei Episcopii (Biserici locale).
In crestinatatea latina stingerea dinastiei carolingiene si aparitia formelor feudale au produs amestecul apiscopului Romei in itele intereselor politice, civile. De retinut ca in aceste State feudaleprelatii participau activ in plan politic local, iar nobilii se amestecau tot mai mult in structurile bisericesti. Puterea civila exercita un apasator control asupra alegerilor papei, pe atunci incredintata clerului roman. Nu rareori papii au fost alesi, nu atat dupa criterii care privilegiau calitatile spirituale si pastorale, cat mai ales in functie de fidelitatea fata de familiile puternice si functie de abilitatile persoanei in administrarea afacerilor pamantesti, mondane.
Reactia cea mai eficienta impotriva acestei stari de lucruri a fost reforma promovata si aplicata de papa Grigore al VII-lea, care avea drept scop amputarea legaturilor cu principii si cu imparatii (reforma aceasta este cunoscuta in istoria bisericii ca «lupta pentru investitura»).
In baza unui decret al papei Nicolae I din 1059, alegerea pontificala era incredintata cardinalilor-episcopi, careia ii urma aclamatia – redusa la un element pur formal – clerului si poporului roman.
Figura episcopului Romei a dobandit o revigorare in intreaga crestinatate. Dictatus papae a lui Grigore al VII-lea enunta taxativ ca «numai pontiful roman este universal». Intr-adevar, papei ii erau recunoscute urmatoarele roluri:
- legislator pentru intreaga Biserica (semnificativa este publicarea culegerii de canoane Corpus juris canonici sub papa Grigore al IX-lea);
- custodele (trezorierul) autoritar al dreptei marturisiri de credinta cu sau fara colaborarea conciliilor;
- coordonator vajnic al initiativelor culturale in Universitati (pentru a caror statute era garant).
Apogeul acestei ascensiuni a fost atins cu papa Inocentiu al III-lea, sub care a fost introdus – pentru papa – apelativul «vicarul lui Christos». Principiul «monarhiei papale» a gasit o teoretizare solida in bula Unam sanctam (1302) a papei Bonifaciu al VIII-lea, care afirma suprematia Bisericii romane asupra intregii omeniri („omnis humana creatura").
De la apogeu-criza la Reforma protestanta
Abia atinsa aceasta culme ca au si aparut semnele evidente ale declinului in ceea ce priveste aprecierea, considerarea papalitatii: conflictul este strans legat de conflictele dintre natiuni.
Primul semn evident a fost transferul rezidentei pontificale la Avignon (1309-1377), perioada numita metaforic «robia babilonica a Bisericii». Pe de o parte lupta dintre rege si principi (in care curtea pontificala a fost amestecata), pe de alta parte taxele excesive pe care Biserica le-a instituit sa suplineasca pierderea fiscala, au umbrit mult aspectul religios al «vicarului lui Christos».
Nici macar reintoarcerea papei la Roma n-a putut evita o criza indelungata, scandalos denuntata de coprezenta a doi, uneori chiar a trei papi, care erau alesi in conclave in care electorii actionau in baza unor motivatii opuse intre ele (apartenenta la un Stat sau /si un principat).
In 1414-1418, Conciliul din Konstanz parea ca reuseste sa impuna doctrina autoritatii supreme a Conciliului ecumenic (ca reprezentanta a intregii Biserici) fata de episcopul Romei. Asa s-a ajuns, regrupand fractiunile crestinismului latin, la alegerea unui singur papa. In fata rupturilor care au urmat precum si a slabiciunilor teoretice si practice ale sustinatorilor conciliarismului pozitia papei a continuat sa se consolideze tot mai mult, dar trebuie notat ca, de fapt, in masura in care dobandea o autonomie politica tot mai mare, aceasta pozitie a papei lua in aceeasi masura trasaturile (tot mai concrete) ale unui principat italian. Aceasta ii sufoca respiratia universala si ii bloca aspiratiile autentic religioase. Criza autoritatii ecumenice a papei a atins si ea apogeul in secolul XVI, cu Reforma lui Martin Luther: protestantii au negat autoritatea episcopului Romei asupre Bisericii universale atat pe plan practic cat si pe plan teologic.
Pastor asupra unei turme dezbinate
Contrareforma si Conciliul din Trento, lent, au purtat papalitatea la abandonarea preocuparilor de domeniul teritorial si familial, ca sa promoveze – pe baze noi – o opera de catehizare si de reoranduire disciplinara pentru „catolici", centralizand totul in dicasteriile Curiei Romane, special create ca sa prezideze diferitele sectoare ale vietii religioase.
Papii au dat o noua energie evanghelizarii popoarelor ne-europene, mai ales prin crearea Congregatiei De Propaganda Fidei (1622).
Daca nasterea Statului italian l-a privat pe papa de Statul pontifical si a redus suveranitatea temporala doar la Cetatea Vaticanului, prin contralovitura a facut sa creasca statura spirituala a papei, mai ales «dezlegandu-l» de laturile afacerilor pamantesti. De atunci pana in zilele noastre ministerul, slujirea pontificala s-a modelat tot mai mult pe stilul evanghelic.
Pe acest fundal trebuie inteles atat raspandirea crescanda a veneratiei fata de «vicarul lui Christos pe pamant» cat si enunturile Conciliului Vatican I cu privire la primatul de jurisdictie si la infalibilitatea personala a papei in unele circumstante ale exercitarii magisteriului sau: cand invata ex cathedra despre credinta si morala.
Conciliul Vatican II, reamintind aceste enunturi, a introdus figura si functiunea succesorului lui Petru intr-o ecleziologie a comuniunii.
Episcopul Romei, care exprima in persoana sa unitatea colegiului episcopal „este principiul si fundamentul permanent si vizibil al unitatii atat al episcopilor cat si al intregului popor credincios" (Lumen gentium, nr. 23).
Papa Ioan Paul al II-lea, cu enciclica Ut unum sint (1995) a invitat pe toti crestinii la un dialog fratern si rabdator ca „sa gaseasca impreuna o forma de exercitare a primatului care, chiar daca nu renunta in nici un chip la esentialul misiunii sale, sa se deschida la o noua situatie".
Pe plan mondial – in societatea civila – papa (mai ales dupa secolul XIX) are din ce in ce mai mare audienta si – in general – o apreciere tot mai puternica pe axa vietii spirituale.
Pentru secolele I-IV izvoarele privind istoria papilor sunt foarte putine si deloc uniforme, cu timpul insa aceste date se inmultesc.
Pe scurt, lucrurile stau astfel:
- pana la finele secolului al II-lea izvoarele sunt atat de rare incat lasa in intregime fara informatii o buna bucata de timp;
- secolul al III-lea si prima jumatate a secolului al IV-lea izvoarele incep sa se inmulteasca, insa nu chiar atat incat sa nu lase inca goluri;
- incepand cu papa Damasus (366-384) aceste izvoare incep sa fie mai bogate si mai uniform distribuite.
In cea mai mare parte sunt de caracter literar. Martiriile arheologice si epigrafice, care cu trecerea timpului sunt tot mai numeroase si foarte bogate in informatii cat priveste istoria comunitatii crestine din Roma – mai ales din secolul al III-lea – totusi, ele sunt incomparabil mai putine fata de activitatea fiecarui papa in parte.
Termenul grecesc πάππας / πάπας (parinte) de la care deriva latinescul papa, este specific limbajului familial si era folosit de primele comunitati crestine pentru desemnarea propriului episcop, evidentiind in felul acesta legatura filiala dintre credincios si «pastorul» sau. Conform unei acceptiuni care apare pe timpul papei Liberiu (352-366) si care cu timpul a fost adoptata in Occident, apelativul a sfarsit prin a fi aplicat exclusiv episcopului Romei. Acest uz corespundea unei preeminente ministeriale recunoscuta deja de mai inainte.
In secolul al II-lea Irineu de Lyon, in opera lui de combatere a ereziei gnostice – Adversus haereses – sublinia primatul de doctrina constant invatat in Bisericile de origine apostolica de episcopii care – prin succesiune – au ocupat respectivele sedii. In opera sa Irineu a amintit indeosebi preeminenta succesiunii episcopale a Bisericii din Roma, «mare, antica, universal cunoscuta, intemeiata de cei doi gloriosi apostoli: Petru si Paul», drept care – dupa convingerea lui – credinciosii din celelalte comunitati trebuie sa se puna in armonie cu acest centru crestin. De fapt, Biserica din Roma (capitala imperiului) avea o mare forta de iradiere, chiar catre cea mai mare parte a Orientului, din moment ce si la Roma, obisnuit, se vorbea limba greaca. In plus, Roma se remarca prin generozitatea deosebita cat priveste ajutorul economic dat fratilor in credinta, chiar celor indepartati ca spatiu.
Pe de alta parte episcopii Bisericii romane demonstrasera de mult timp ca aveau o puternica constiinta a propriului rol, daca deja la sfarsitul secolului I, Papa Clement I – Romanul – n-a ezitat sa se adreseze cu accente de autentica autoritate comunitatii din Corint ca sa puna capat dezbinarii aparuta in sanul acestei comunitati. O atitudine identica, bazata pe constiinta unui «depozit» de credinta de pastrat pentru intreaga crestinatate a inspirat, a dictat modalitatile si timpurile de interventie nu doar in plan doctrinar, dar si in celelalte sectoare, cum ar fi de ex.: cel liturgic (in consecventa cu interpretarile teologice ale patimirilor Domnului determinata data Pastelor); cel dogmatic (privind valabilitatea botezului administrat de eretici).
Autoritatea unor astfel de rezolutii gaseau o referinta in textul din Matei 16,18-19: «Si eu iti zic: Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica mea si portile infernului nu o vor birui. Tie–ti voi da cheile imparatiei cerurilor si tot ce vei lega pe pamant va fi legat si-n cer si tot ce vei dezlega pe pamant va fi dezlegat si-n cer». Acest text si altele asemanatoare cu privire la preeminenta lui Petru in cadrul grupului apostolilor au cunoscut, exegetic vorbind, interpretari diverse si prezenta unui episcopat «monarhic» la Roma chiar de la inceputurile comunitatii crestine ridica inevitabile probleme critice. De remarcat apoi faptul ca chiar in secolul II nu doar Petru era considerat primul episcop al capitalei imperiului, dar si faptul ca unele prerogative atribuite de traditia evanghelica se perpetuau in toti cei retinuti succesori ai sai legitimi. Sfantul Ambrozie, de ex., n-a ezitat sa scrie: «Unde e Petru, acolo e Biserica» (Comentariul la Psalmi, 40,30).
Intre episcopi insa, cel din Roma, urmas al Apostolului Petru, caruia Isus i-a promis ca-l va face temelie a Bisericii (cf. Mt 16, 18) si l-a incredintat sa pasca mieluseii si oile Sale (cf. Ioan 21, 15-18) era recunoscut ca avand suprema autoritate. O dovedesc exemplele. Dupa Sf. Petru, la Roma urma episcop Sf. Papa Lin (64-79), apoi Papa Anaclet (79-91?) si Sf. Papa Clement I (91-100?), care scrise o scrisoare energica Bisericii din Corint, in Orient, pentru a pune capat unor neintelegeri ivite printre crestini (desi in acele parti se gasea inca in viata apostolul Ioan).
Sf. Ignatiu de Antiohia, invatacel al apostolilor, la inceputul secolului al II-lea, numeste Biserica Romei, ca stand in fruntea intregei Biserici; iar Sf. Irineu, mort pe la anul 202, zice ca toti credinciosii trebuie sa fie de acord cu Biserica din Roma, ilustra pentru originea sa apostolica, si pastrarea traditiilor apostolice: "in qua semper conservata este ea quae est ab apostolis traditio".
"Esential in structura Bisericii este comuniunea fiecarei Biserici particulare, in persoana episcopului sau, cu pastorul Bisericii din Roma, pastor universal si centru unitatii catolice"
In interiorul retelei universale de Biserici particulare, legate intre ele in mod colegial, din care se compune unica Biserica a lui Dumnezeu, exista un centru: Biserica particulara a Romei, condusa de succesorul Sf. Petru. Episcopul Romei mentine unitatea in corul episcopilor. Pastor universal (cf. Ioan 21, 15-17), el este legatura vie nu numai intre toti pastorii de pe suprafata pamantului, dar si intre Biserica actuala si Biserica Apostolilor. Succesor al primului si principalului martor al lui Isus (cf. V Cor 15, 5; Luca 24, 34; Fapte 1, 21-22; 2,32; 4,20; 5,32), el asigura unitatea in Biserica actuala veghind la continuitatea ei vie cu Biserica tuturor timpurilor. De aceea, tot ceea ce micsoreaza autoritatea papei este un rau al Bisericii. (Yves Congar).
Chiar si Biserica greaca a continuat sa recunoasca episcopului Romei un grad mai inalt in demnitate fata de titularii altor prestigioase sedii apostolice; tot episcopului Romei ii recunosteau unele datorii proprii si exclusive (care pe atunci insa nu erau inca configurate juridic) si deseori instanta suprema de judecata in probleme controversate.
Dupa perioada constantiniana, ascendenta papei de la Roma a crescut in masura considerabila si s-a largit sfera si incidenta actiunilor sale, mai ales datorita legaturii stranse cu imparatul. Comunitatile crestine din ce in ce tot mai numeroase se organizau ca federatii de Biserici episcopale, iar cea de la Roma se impunea drept garant al unitatii si chiar al credintei comune, capatand tot mai mult rolul de calauza.
Constituirea episcopatului monarhic si afirmarea deplina a suveranitatii papale
Papa Leon I, zis «cel Mare» (440-461)afirma ca papa detine nu doar primatul, dar si «suveranitatea» asupra celorlalti episcopi, puteri ce erau incorporate in ministerul sau, intrucat el era «vicarul lui Petru».
Cateva zeci de ani mai tarziu, papa Gelasius I (492-496) a insistat asupra independentei totale a Bisericii in raporturile cu imperiul, care insa trebuie sa se supuna autoritatii bisericesti in problemele spirituale si, in mod analog, a insistat asupra supunerii credinciosilor «prelatului sediului roman, pe care insusi Domnul a voit sa-l puna in fruntea tuturor preotilor».
In perioada dezmembrarii dramatice a imperiului roman in Occident papii au reprezentat unica autoritate morala, deseori influenta si in campul politic, reusind astfel sa atenueze conflictele dintre diferitele popoare si sa favorizeze procesul fuziunii lor.
Evanghelizarea anglo-saxonilor si a germanilor – promovata si coordonata de episcopul Romei – a accentuat si mai mult aceste trasaturi, desprinzand in plus papalitatea si Occidentul, in general, de imperiul Bizantin. Intrarea papilor in orbita dominatiei francilor, care a dus Biserica Romei la dobandirea insemnatelor posesiuni teritoriale a comportat totodata si divergente pe planul orizonturilor spirituale si formularilor dogmatice (de ex. controversa Filioque; criza iconoclasta) determinand astfel un antagonism tot mai mare cu Bisericile Orientului, care si ele erau coordonate cu puterea imperiala a Bizantului. Schisma din 1054, care a separat Biserica Occidentului – supus papei – de Bisericile Orientului (numite azi ortodoxe) nu a fost decat «maturizarea» zgomotoasa a unui conflict latent, cu privire la limitarea puterii autoritatii papilor si cu privire la spatiile de autonomie ce trebuia garantata fiecarei Episcopii (Biserici locale).
In crestinatatea latina stingerea dinastiei carolingiene si aparitia formelor feudale au produs amestecul apiscopului Romei in itele intereselor politice, civile. De retinut ca in aceste State feudaleprelatii participau activ in plan politic local, iar nobilii se amestecau tot mai mult in structurile bisericesti. Puterea civila exercita un apasator control asupra alegerilor papei, pe atunci incredintata clerului roman. Nu rareori papii au fost alesi, nu atat dupa criterii care privilegiau calitatile spirituale si pastorale, cat mai ales in functie de fidelitatea fata de familiile puternice si functie de abilitatile persoanei in administrarea afacerilor pamantesti, mondane.
Reactia cea mai eficienta impotriva acestei stari de lucruri a fost reforma promovata si aplicata de papa Grigore al VII-lea, care avea drept scop amputarea legaturilor cu principii si cu imparatii (reforma aceasta este cunoscuta in istoria bisericii ca «lupta pentru investitura»).
In baza unui decret al papei Nicolae I din 1059, alegerea pontificala era incredintata cardinalilor-episcopi, careia ii urma aclamatia – redusa la un element pur formal – clerului si poporului roman.
Figura episcopului Romei a dobandit o revigorare in intreaga crestinatate. Dictatus papae a lui Grigore al VII-lea enunta taxativ ca «numai pontiful roman este universal». Intr-adevar, papei ii erau recunoscute urmatoarele roluri:
- legislator pentru intreaga Biserica (semnificativa este publicarea culegerii de canoane Corpus juris canonici sub papa Grigore al IX-lea);
- custodele (trezorierul) autoritar al dreptei marturisiri de credinta cu sau fara colaborarea conciliilor;
- coordonator vajnic al initiativelor culturale in Universitati (pentru a caror statute era garant).
Apogeul acestei ascensiuni a fost atins cu papa Inocentiu al III-lea, sub care a fost introdus – pentru papa – apelativul «vicarul lui Christos». Principiul «monarhiei papale» a gasit o teoretizare solida in bula Unam sanctam (1302) a papei Bonifaciu al VIII-lea, care afirma suprematia Bisericii romane asupra intregii omeniri („omnis humana creatura").
De la apogeu-criza la Reforma protestanta
Abia atinsa aceasta culme ca au si aparut semnele evidente ale declinului in ceea ce priveste aprecierea, considerarea papalitatii: conflictul este strans legat de conflictele dintre natiuni.
Primul semn evident a fost transferul rezidentei pontificale la Avignon (1309-1377), perioada numita metaforic «robia babilonica a Bisericii». Pe de o parte lupta dintre rege si principi (in care curtea pontificala a fost amestecata), pe de alta parte taxele excesive pe care Biserica le-a instituit sa suplineasca pierderea fiscala, au umbrit mult aspectul religios al «vicarului lui Christos».
Nici macar reintoarcerea papei la Roma n-a putut evita o criza indelungata, scandalos denuntata de coprezenta a doi, uneori chiar a trei papi, care erau alesi in conclave in care electorii actionau in baza unor motivatii opuse intre ele (apartenenta la un Stat sau /si un principat).
In 1414-1418, Conciliul din Konstanz parea ca reuseste sa impuna doctrina autoritatii supreme a Conciliului ecumenic (ca reprezentanta a intregii Biserici) fata de episcopul Romei. Asa s-a ajuns, regrupand fractiunile crestinismului latin, la alegerea unui singur papa. In fata rupturilor care au urmat precum si a slabiciunilor teoretice si practice ale sustinatorilor conciliarismului pozitia papei a continuat sa se consolideze tot mai mult, dar trebuie notat ca, de fapt, in masura in care dobandea o autonomie politica tot mai mare, aceasta pozitie a papei lua in aceeasi masura trasaturile (tot mai concrete) ale unui principat italian. Aceasta ii sufoca respiratia universala si ii bloca aspiratiile autentic religioase. Criza autoritatii ecumenice a papei a atins si ea apogeul in secolul XVI, cu Reforma lui Martin Luther: protestantii au negat autoritatea episcopului Romei asupre Bisericii universale atat pe plan practic cat si pe plan teologic.
Pastor asupra unei turme dezbinate
Contrareforma si Conciliul din Trento, lent, au purtat papalitatea la abandonarea preocuparilor de domeniul teritorial si familial, ca sa promoveze – pe baze noi – o opera de catehizare si de reoranduire disciplinara pentru „catolici", centralizand totul in dicasteriile Curiei Romane, special create ca sa prezideze diferitele sectoare ale vietii religioase.
Papii au dat o noua energie evanghelizarii popoarelor ne-europene, mai ales prin crearea Congregatiei De Propaganda Fidei (1622).
Daca nasterea Statului italian l-a privat pe papa de Statul pontifical si a redus suveranitatea temporala doar la Cetatea Vaticanului, prin contralovitura a facut sa creasca statura spirituala a papei, mai ales «dezlegandu-l» de laturile afacerilor pamantesti. De atunci pana in zilele noastre ministerul, slujirea pontificala s-a modelat tot mai mult pe stilul evanghelic.
Pe acest fundal trebuie inteles atat raspandirea crescanda a veneratiei fata de «vicarul lui Christos pe pamant» cat si enunturile Conciliului Vatican I cu privire la primatul de jurisdictie si la infalibilitatea personala a papei in unele circumstante ale exercitarii magisteriului sau: cand invata ex cathedra despre credinta si morala.
Conciliul Vatican II, reamintind aceste enunturi, a introdus figura si functiunea succesorului lui Petru intr-o ecleziologie a comuniunii.
Episcopul Romei, care exprima in persoana sa unitatea colegiului episcopal „este principiul si fundamentul permanent si vizibil al unitatii atat al episcopilor cat si al intregului popor credincios" (Lumen gentium, nr. 23).
Papa Ioan Paul al II-lea, cu enciclica Ut unum sint (1995) a invitat pe toti crestinii la un dialog fratern si rabdator ca „sa gaseasca impreuna o forma de exercitare a primatului care, chiar daca nu renunta in nici un chip la esentialul misiunii sale, sa se deschida la o noua situatie".
Pe plan mondial – in societatea civila – papa (mai ales dupa secolul XIX) are din ce in ce mai mare audienta si – in general – o apreciere tot mai puternica pe axa vietii spirituale.
Semnaleaza o problema
Afiseaza playlist (total video: 0)
Prin utilizarea serviciilor noastre, iti exprimi acordul cu privire la faptul ca folosim module cookie in vederea analizarii traficului si a furnizarii de publicitate.