Istoria orasului Oradea

Adauga la playlist

Adaugat de Cozana

27.05.2020

Adauga la favorite

365 vizualizari

Nota film: 0 / 5 (0 voturi )

Trebuie sa fii autentificat
pentru a salva filmele favorite

Pe meleagurile Bihorului aparitia omului poate fi datata cu aproximatie la sfarsitul paleoliticului mijlociu (circa 50 000 – 35 000 i. Hr.). Descoperirea in 1909 in perimetrul fostei caramidarii Knapp (in apropiere de actual statie de cale ferata Oradea Est) a unui depozit de oseminte compus din 17 piese apartinand unor specii diverse de animale a intarit in multi cercetatori convingerea ca ele reprezinta resturi menajere datand din paleoliticul superior, confirmand astfel prezenta atunci a lui Homo sapiens pe actualul teritoriu al orasului Oradea. Chiar daca pentru epipaleolitic si mezolitic (circa 10 000 – 5 500 i. Hr.) nu exista inca descoperiri certe pe raza orasului, e de presupus ca nu a existat un hiatus intre paleolitic si neolitic. Antichitatea: civilizatia dacica din arealul oradean s-a inscris in aceasta perioada prin caracteristicile sale in cadrul general al civilizatiei dacice de pe intreaga sa extindere. In Oradea asezari dacice au fost cercetate la Oradea-Salca II, pe Dealul Viilor, Oradea Sere, Iosia, Seleus. Cucerirea romana din urma celor doua razboaie cu dacii nu a inclus si nord-vestul Romaniei si deci nici regiunea Oradiei desi unii istorici au pretins la un moment dat acest lucru, identificand, in paralel, Oradea cu ipoteticul oras Ulpianum. Dacii liberi (adica acea parte a populatiei dacice care a ramas in afara Imperiului Roman) de pe actualul teritoriu al orasului sau din vecinatatea acestuia au continuat sa vietuiasca in vechile lor asezari, foarte putine dintre cele de pe intregul curs inferior al Crisului Repede disparand la inceputul secolului II d. Hr. Descoperirile arheologice apartinand dacilor liberi din arealul oradean sunt relative putine, lucrul explicandu-se mai ales prin putinatatea sapaturilor arheologice efectuate in acest scop. Cele existente insa demonstreaza anumite influente provenite atat din partea triburilor sarmatice din imediata vecinatate cat si influente venite pe cale romana. S-a putut constata de asemenea si o intensa circulatie a monedelor imperiale romane ce acopera din punct de vedre chronologic secolele II-III d. Hr. Cele care au circulat in Oradea au fost mai cu seama emise in timpul lui Traian (96-117 d. Hr.), Hadrian (117-138 d. Hr.) si Antonius Pius (147-161 d. Hr.). De altfel, pe toata perioada stapanirii romane asupra Daciei relatiile dintre dacii liberi si imperiali au fost pasnice, desfasurandu-se cel mai adesea pe plan economic. Dupa retragerea aureliana si parasirea de catre Imperiu a Daciei (271 d. Hr.) circulatia monetara a inceput sa scada, fara insa a disparea complet.

Evul mediu: cele mai consistente informatii in legatura cu istoria orasului si a Bihorului in aceasta perioada provin din Cronica lui Anonymus, Cronica lui Simon de Keza, Registrul de la Oradea, Carmen Miserabile si Statutele Capitlului din Oradea. Potrivit unei alte surse mai tarzii, Cronica pictata de la Viena (redactata in a doua parte a secolului al XIV-lea) regele Ladislau I cel Sfant (1077-1095) „a gasit in parohia fortaretei Bihor, intre fluviile Cris, intr-o vanatoare, un loc unde, la indemnul ingerilor, a hotarat sa ridice in cinstea Fecioarei Maria o manastire, loc pe care l-a numit Varad".

Prima atestare documentara a urbei a fost consemnata in anul 1113 intr-o diploma a abatiei benedictine din Zobor. Contextul in care este mentionat intaia oara toponimul Oradea (Varadinum) a fost pricinuit de incursiunile repetate si distrugatoare ale printului morav Svatopluk, in calitatea sa de aliat al imparatului german Henric al IV-lea, asupra unui numar insemnat din asezarile de pe Valea Vahului si a Nitrei (din Slovacia de azi).

Oradea a fost rezultatul unei evolutii ce s-a intins pe o perioada de mai multe secole ce a culminat cu unirea intr-un singur nucleu, la jumatatea veacului al XIX-lea, a tuturor asezarilor ce au luat nastere in jurul cetatii (Olosig, Orasul Nou, Subcetate si Velenta). Dezvoltarea s-a a avut mult de profitat de pe urma construirii acelei manastiri care ulterior va deveni sediu al capitlului (colegiului) compus din 24 de canonici. Acelasi rege Ladislau va intemeia aici o episcopie, iar la o distanta de peste un secol de la moartea sa (survenita la 25 iulie 1095) va fi inmormantat in manastirea ridicata din porunca lui la Oradea (undeva in jurul anului 1134). Sanctificarea sa la 27 iunie 1192 a marcat o ascensiune rapida pentru institutiile ecleziastice existente in oras, atragand dupa sine si o crestere a importantei sociale si economice a asezarilor din jurul cetatii ridicate in jurul manastirii. Episcopia catolica oradeana a cunoscut automat o prosperitate deosebita, subordonand Capitlul. Veniturile ei proveneau in cea mai mare parte din dijma, din gestionarea minelor din zona Beiusului, din repetatele donatii etc. Un eveniment important pentru istoria urbei l-a constituit marea invazie mongola dintre anii 1241-1242 cand o parte din grosul marii armate de invadatori s-a indreptat spre cetatea de la Oradea pe care o va supune-o unui asediu, iar apoi cuceri si arde. Evenimentul este destul de bine cunoscut datorita scrierii calugarului italian Rogerius, prezent atunci la Oradea, autor, mai apoi, al scrierii Carmen Miserabile (Cantec de jale).

Incepand cu sfarsitul secolului al XV-lea orasul va incepe sa primeasca din partea regalitatii mai multe privilegii care se vor reflecta consistent in evolutia sa de ansamblu. Primul a fost cel pricinuit de rapida incursiune otomana asupra orasului din 7 februarie 1474 cand ostile lui Ali Oglu Malcovici, begul de Semendria, au atacat Oradea profitand de absenta lui Matei Corvin din tara. Deoarece orasul a fost distrus intr-o proportie destul de mare, regele a hotarat sa-l repopuleze si sa-l readuca la starea de normalitate cat mai grabnic, la 16 aprilie 1474 acordand cetatenilor din Olosig, Vadkert (Sfantul Laurentiu) si Velenta scutirea de plata tricesimei (taxa vamala luata dupa marfurile introduse in targ) pe tot teritoriul Ungariei si din toate categoriile de produse. Ulterior documentul va fi reintarit de catre regele Ferdinand I de Habsburg la 18 mai 1553.

Dezvoltarea economica a orasului va fi insotita, evident, de o inflorire a vietii culturale, resimtita mai ales odata cu patrunderea primilor germeni ai Umanismului si Renasterii adusi din Italia inca din timpul lui Carol Robert de Anjou si Ludovic cel Mare. Renasterea de factura italiana a fost mult incurajata la Oradea si de faptul ca unii episcopi si inalti prelati ai bisericii catolice erau originari din peninsula italica. Dintre acestia se va remarca mai cu seama Andrea Scolari (1409-1426) considerat a fi „o perfecta incarnare a spiritului renascentist". In timpul episcopatului sau a atras la curte un mare numar de artisti italieni, a zidit capele, a ridicat altare, a construit un spatiu pentru infiintarea unei biblioteci etc. Bogata sa activitate va fi continuata cu succes de urmasii imediati intre care se va remarca Ioan Vitez de Zredna „cea mai impresionanta personalitate a Renasterii din Europa centrala", intre altele indrumator ai primilor pasi ai lui Matei Corvin. A beneficiat de prietenia marelui umanist Enea Silvio Piccolomini (1405-1464) ajuns papa sub numele de Pius al II-lea; dincolo de prestigiul cultural, Oradea devine atunci si un important centru stiintific, lucru dovedit, de pilda, de ridicarea aici de catre celebrul astronom Georg Puerbach (1423-1461) a unui observator astronomic si de punerea meridianului zero in urbea de pe malurile Crisului Repede pe baza caruia va calcula apoi momentul aparitiilor eclipselor solare si lunare (inscrise in asa numitele „tabele oradene" tabulas varadienses). Un ultim mare episcop oradean, inainte de triumful Reformei, a fost Giorgio Martinuzzi (1534-1551). Sarb dupa tata si italian dupa mama, acesta a fost un mare admirator al arhitecturii Renasterii, o fire deosebit de energica si, totodata, controversata, Disparitia sa in 1551 a coincis cu sfarsitul perioadei de prosperitate pe care Oradea a cunoscut-o inca din a doua parte a veacului al XIV-lea.

La inceputul secolului al XVI-lea istoria Oradiei a fost marcata de un eveniment ce a avut loc in centrul Europei, respectiv batalia de la Mohacs din 1526 in urma careia trupele turcesti au reusit sa obtina o victorie zdrobitoare asupra ostilor apartinand regatului maghiar (insusi regele Ludovic al II-lea va cadea pe campul de lupta). Prin infrangerea de la Mohacs centrul continentului devenea tot mai mult obiect de disputa intre Austria si Turcia, prilej cu care voievodatul Transilvaniei si-a intensificat tendintele de independenta. La 1526 Ferdinand de Habsburg care s-a incoronat ca rege al Ungariei la numit ca episcop al Oradiei pe Ladislau de Macedonia. Acesta nu si-a putut ocupa insa functia deoarece orasul era in mainile lui Ioan Zapolya, concurentul lui Ferdinand. Abia in 1528 orasul a fost cucerit de imperiali, dar cetatea nu s-a predat. Dupa un deceniu de dispute, la 24 februarie 1538, s-a semnat la Oradea pacea dintre Ferdinand si Zapolya, mediata de catre Gheorghe Martinuzzi. Potrivit ei lui Zapolya i se asigura pe viata titlul de rege al Ungariei, Croatiei si Dalmatiei, urmand ca dupa moartea acestuia amintitele provincii sa treaca in posesia lui Ferdinand. Moartea neasteptat de rapida a lui Zapolya, in 1540, a redeschis lupta pentru coroana. Pentru ca urmasul lui Zapolya, Ioan Sigismund, era minor, s-a constituit o regenta compusa din regina Isabella si trei consilieri intre care si Martinuzzi.

Deoarece dupa 1541 voievodatul Transilvaniei s-a constituit in principat independent, Oradea si Bihorul, la fel ca si comitatele vestice, au fost chemate sa opteze pentru ralierea la Ungaria habsburgica a lui Ferdinand sau la noul principat. Daca initial, in 1542, in dieta partiala de la Oradea acestea si-au declarat atasamentul fata de habsburgi, in cele din urma, dupa mai multe tergiversari, acestea vor decide in final, in 1544, alipirea la Transilvania.

Epoca moderna: operatiunile militare dintre anii 1691-1692 au supus orasul si localitatile invecinate unui serios efort, provocandu-le daune majore pe care noua administratie austriaca se va grabi sa le repare. Alaturi de reintarirea acelor parti a cetatii care avusesera de suferit s-a trecut si la recensarea imobilelor care mai stateau inca in picioare (in Olosig au fost numarate 114 case din care mai puteau fi locuite doar 21, iar in Oradea si Velenta nu a mai fost gasita nicio cladire intreaga).

Viata locuitorilor a fost iar grav afectata cu prilejul miscarii antihabsburgice dintre 1703-1711 condusa de Francisc Rakoczi al II-lea. Localitatile din jurul cetatii au devenit campuri de batalie intre garnizoana imperiala din cetate si trupele de rasculati, iar cetatea a fost supusa unui lung asediu. Semnarea pacii de la Satu Mare in 1711 avea sa aduca si recunoasterea de catre imperiali a meritelor oradenilor in sprijinirea garnizoanei imperiale. Astfel, la 27 noiembrie 1712 Carol al VI-lea a semnat un decret imperial prin care oradenilor le-au fost recunoscute privilegiile anterior acordate lor, dandu-li-se in plus si dreptul de a folosi sigiliul si stema orasului.

Incetarea confruntarilor armate a dus la o dezvoltare sustinuta a vietii economice a orasului, dominata aproape in egala masura de activitati agricole si neagricole. De altfel, intr-un mercurial din 1722 intocmit de consiliul local oradean au fost identificate nu mai putin de 15 categorii de mestesugari: macelari, cizmari, sumanari, croitori de targ, croitori micsti, cojocari, curelari, sapunari, nasturari, funari, lacatusi, rotari, tamplari, orfevrari si dogari.

Si din punct de vedere cultural au fost consemnate o serie de progrese observabile mai cu seama in a doua parte a secolului al XVIII-lea si in prima a celui urmator. Mare parte din ele s-au datorat reprezentantilor bisericii, intre cele mai reprezentative personalitati ale acestei perioade remarcandu-se episcopii Ignatie Darabant si Samuil Vulcan. In lupta pentru drepturi politice si nationale pentru populatia romaneasca din cuprinsul Transilvaniei, alaturi de alti fruntasi romani se va remarca si episcopul Ignatie Darabant, considerat de multi cercetatori drept unul dintre autorii documentului Supplex Libellus Valachorum inaintat imparatului Leopold al II-lea in martie 1791. Din culise, va participa si la intocmirea si inaintarea celui de-al doilea Supplex, datat in 30 martie 1792. Ideile Iluminismului vor imbraca in urbea de pe malurile Crisului Repede forma unei constante preocupari pentru organizarea unei retele scolare cat mai vaste si a tiparirii unui numar cat mai mare de carti necesare scolilor sau prin care se urmarea publicarea unor lucrari stiintifice de trebuinta generala. In consonanta cu aceasta stare de fapt, in penultimul deceniu al secolului al XVIII-lea la Oradea a aparut pentru intaia oara si o institutie scolara de grad superior, respectiv Academia regala, infiintata in urma propunerii din 25 decembrie 1776 a dirtectorului circumscriptiei scolare oradene, contele Karolyi Antal. Debutul propriu-zis al cursurilor va fi consemnat la 1 noiembrie 1780 cu un an de filosofie, intregit, in 1788, cu studii de drept.

Personalitatea care a impus liniile de dezvoltare ale vietii spirituale oradene la inceputul secolului al XIX-lea a fost episcopul greco-catolic Samuil Vulcan (1806-1839). Acesta a fost un energic continuator al programului de infiintare de noi scoli si de tiparire a unui mare numar de carti romanesti la Tipografia din Buda, ocupandu-se in paralel de punera bazelor unei biblioteci care sa adune un numar cat mai vast de lucrari. A fost, de asemenea, un fidel colaborator cu alte personalitati de seama ale Iluminismului romanesc din vremea sa, printre colaboratorii sai numarandu-se Ioan Corneli, Gheorghe Sincai sau Petru Maior (opera istorica a acestuia va fi tiparita cu ajutorul inaltului prelat oradean). La jumatatea seolului al XIX-lea are loc si unificarea celor 4 orasele din jurul cetatii (Oradea-Olosig, Oradea-Orasul Nou, Oradea-Subcetate si Oradea-Velenta cu o populatie totala in 16 849) sub o singura administratie. Nu exista un act oficl in acest sens, dar la 4 noiembrie autoritatile habsburgice l-au numit ca primar singur pe Bolonyi Menyhert. Acesta va reorganiza administratia orasului, instituind in acest scop mai multe noi institutii. Nemultumiti de prestatia sa austriecii il vor schimba la 25 iunie 1851 cu Csorba Janos, recunoscut pentru loialitatea sa fata de curtea imperiala si pentru energia sa pentru rezolvarea problemelor orasului. In a doua jumatate a secolului Oradea va cunoaste o dezvoltare industriala sustinuta. Sursele de venit ale orasului proveneau din chiriile localurilor si a caselor proprii, din impozitele percepute intreprinderilor mari si mijlocii, precum si din vami. Acestea din urma erau in 1899 in numar de 4: vama de pietruire, vama targului, vama podului si vama plutelor ce coborau pe Cris. Din punct de vedere demografic populatia orasului a crescut de-a lungul secolului al XIX-lea de la 4 700 locuitori in 1814, la 15 727 in 1823, 28 698 in 1870, 31 324 in 1880 si 40 750 in 1890. Cresterea a continuat si in secolul urmator, in 1910 numarul acestora fiind de 64 169, iar in 1914 de 69 949.

Din punct de vedere politic, orasului Oradea ii revine un loc important in desfasurarea evenimentelor de la sfarsitul Primului Razboi Mondial, circumscrise anilor 1918-1919. La 12 octombrie 1918 s-a redactat in casa avocatului dr. Aurel Lazar Declaratia de independenta a romanilor din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures, act fundamental pentru declansarea procesului de consacrare, la 1 Decembrie 1918, a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Romania.

La 7 decembrie 1918, comunistii oradeni au organizat simultan in sala mare a primariei si la teatru un miting impotriva deciziei de la Alba Iulia la care au participat multi soldati demobilizati tinuti in oras pe cheltuiala primariei. Au fost puse la punct chiar mai multe masuri menite a impiedica patrunderea armatei romane in oras, dar vizita scurta a generalului Henri Mathias Berhelot din duminica zilei de 29 decembrie a ridicat mult moralul soldatilor romani. Proclamarea in martie 1919 a Republicii Ungare a Sfaturilor si a „dictaturii proletare" a instituit in oras o stare de tensiune si teroare. Toate elementele care periclitau obiectivele guvernului au fost internate, au fost luate o serie intreaga de masuri restrictive, s-a decretat obligatia la munca a tuturor cetatenilor orasului. Deoarece situatia din oras devenise critica, ca urmare a confruntarilor dintre „rosii" (comunisti) si „albi" (anticomunisti) la 19 spre 20 aprilie 1919 noua conducere a orasului in frunte cu primarul Rimler Karoly a apelat la comandamentul roman al Diviziei 6 de la Tileagd solicitandu-i sa intre in oras si sa instaureze pacea. In dimineata primei zile de Pasti, la 20 aprilie, fruntasii orasului au iesit in intampinarea comandantilor armatei romane.

Generalul Traian Mosoiu, insotit de generalii sai superiori au intrat apoi, in jurul orei 14, in cladirea primariei, procedand astfel la preluarea oficiala a conducerii urbei. Intrunit a doua zi dupa intrarea trupelor romane in Oradea si pentru prima data in conditii de legalitate si siguranta, Consiliul National Roman din Oradea a trecut la luarea unor masuri de stricta necesitate pentru oras, menite a asigura continuitatea vietii sociale, ordinea si aprovizionarea cu cele necesare traiului cotidian. Administratia romaneasca s-a introdus in oras incepand cu 20 aprilie 1919, un rol important revenind in acest sens lui Aurel Lazar, sef al resortului Justitie in Consiliul Dirigent de la Sibiu. Pentru Oradea, acest moment a marcat debutul unei noi perioade in istoria sa, perioada integrarii, sub toate aspectele, in structurile Statului Roman.

Prin decretul regal nr. 2465 din 25 septembrie 1925, Oradea a fost declarat municipiu, iar in 1930 Comisia Consultativa de Heraldica a stabilit stema municipiului Oradea, cu urmatoarea infatisare: pe un scut albastru cu o cruce latina argintie tinuta in stanga de un arhanghel inaripat, nimbat cu aur, iar in dreapta de un leu auriu, incoronat, ridicat in doua labe, cu coada bifurcata si limba rosie.Scutul este timbrat de o coroana murala cu sapte turnuri.

In toata perioada interbelica autoritatea administrativa cea mai inalta a orasului a fost primarul, ajutat de un ajutor de primar. Hotararile luate pe seamaurbei erau discutate si luate de catre un organ deliberativ numit Consiliul Interimar din cadrul caruia era desemnata Delegatia permanenta. Secretariatul general al primariei avea in subordine sa mai multe servicii: serviciul administrativ, cel financiar, economic, cel al chestiunilor culturale, de instructiune publica si ocrotiri sociale, politia comunala si autoritatea industriala, precum si contenciosul.

In ce priveste structura populatiei pe nationalitati, conform recensamantului din 1930 populatia romana ajunsese la un procentaj de 27,7%, cea maghiara la 51%, iar cea evreiasca la 17,7%. Alte nationalitati, dar slab cotate, erau cea germana, roma, ruteana, ucraineana etc.

Declansarea celui de-al doilea razboi mondial va aduce Oradiei grave prejudicii pe care populatia le va resimti deosebit de acut. Inca de la integrarea Transilvaniei in cadrul administratiei romane partea maghiara a declansat o campanie de combatere si inlaturare a hotararilor de la Trianon. Cu timpul s-a trecut chiar la actiuni subversive concrete, la Oradea fiind descoperiti membri ai organizatiei Rongyos Garda (Garda Zdrentaroasa), iar in primavara anului 1939 in apropierea frontierei cu Romania au fost organizate sectii locale ale gruparii Onvedelmi Szervezet (Organizatia de Autoaparare) ale caror obiective pe teritoriul romanesc erau atacarea in caz de nevoie a trupelor regulate, organizarea de atentate impotriva personalitatilor marcante, organizarea de formatiuni paramilitare si de spionaj.

- Intensificarea presiunilor diplomatice ale Ungariei (sprijinita de Germania hitlerista si de Italia fascista) la adresa Romaniei in vara anului 1940 si esecul discutiilor bilaterale de la Turnu Severin au obligat partea romana sa accepte la 30 august dictatul de la Viena pe baza caruia Ungariei ii era cedata partea de nord-vest a Transilvaniei, cuprinzand un teritoriu de 42.2432 cu mai multe orase, inclusiv Oradea. Populatia a primit stirea la orele 16 ale aceleiasi zile prin intermediul radioului, vestea starnind euforie in randul maghiarilor si disperare in cazul romanilor. In ziua urmatoare, Soos Istvan, in calitate de deputat in Parlamentul Romaniei a luat legatura cu primarul orasului, Augustin Chirila, si cu prefectul Vasile Todorut. Toti trei au convenit ca in noile conditii vitala e pastrarea linistii si ordinii in oras. La 1 septembrie a avut loc o mare demonstratie antirevizionista care s-a indreptat spre piata, iar apoi spre sediul Consulatului German de la Oradea unde a devenit violenta, fiind imprastiata de interventia in forta a politiei.

Evenimentele din cursul verii anului 1944 au creat Romaniei conditii favorabile intoarcerii armelor impotriva Germaniei si eliberarii nord-vestului Transilvaniei. La scurt timp dupa aflarea noii turnuri pe care evenimentele din Romania o luasera dupa 23 august, guvernul maghiar a luat masuri exceptionale pentru nord-vestul Transilvaniei: zona a fost declarata teritoriu de razboi, au fost interzise orice demonstratii, adunari publice etc. La sfarsitul lunii septembrie trupele romane si sovietice au ajuns in apropiere de Oradea. Inaintand dinspre Beius, Divizia Tudor Vladimirescu a trecut prin Hidisel si Baile Felix ajungand la data de 27 septembrie la portile orasului. Cu doua zile mai devreme, constiente de iminenta unui atac romano-sovietic autoritatile maghiare au evacuat primaria si s-au refugiat din oras. Eliberarea propriu-zisa a orasului a fost pregatita insa de luptele grele care s-au dat la sud de oras in primele zile ale unii octombrie in zona localitatilor Pausa, Les, Nojorid, Sanicolau Roman, Berechiu si Roit. Atacul decisiv asupra asupra Oradiei a avut loc la 12 octombrie. Au participat Divizia Tudor Vladimirescu, Divizia 3 Munte, Divizia 337 sovietica si unitatile de tancuri si cavalerie ale generalului Pliev. La 11 martie 1944 in intrega Transilvanie de nord-vest s-a instaurat administratia militara sovietica, iar la 9 martie 1945, dupa instaurarea guvernului Groza, a fost restabilita administratia romana, inaugurandu-se astfel, din pacate, epoca comunismului stalinist. In administratie au fost numiti comunisti, in timp ce reprezentantii partidelor istorice au fost marginalizati, au fost facute numeroase arestari, reprezentantii bisericilor au fost prigoniti etc.

Intre realizarile perioadei comuniste trebuiesc amintite deschiderea santierului de constructie a uzinei Alumina, deschiderea a numeroase intreprinderi de industrie usoara (Solidaritatea, Arta, Crisul, Crisana), punerea in functiune a Intreprinderilor Agricole de Stat Sere si Avicola, construirea a numeroase blocuri, spitale etc. Din pacate politica de industrializare fortata a avut si multiple efecte negative, conducand in cele din urma la o adevarata criza economica – cu implicatii profunde in toate sectoarele vietii publice – lipsurile si privatiunile de tot felul ingreunand viata locuitorilor care in decembrie 1989 si-au manifestat nemultumirea prin ample proteste indreptate impotriva regimului comunist. S-a constituit atunci organizatia municipala a Frontului Salvarii Nationale care a preluat conducerea orasului.

Istoria orasului Oradea

Semnaleaza o problema