Dem Radulescu - Iubesc tradarea, dar urasc tradatorii
Trebuie sa fii autentificat pentru a salva filmele favorite
Dem Radulescu - Iubesc tradarea, dar urasc pe tradatori
Iubesc tradarea, dar urasc pe tradatori este o expresie in care noi, romanii, recunoastem indata stilul inconfundabil al lui I.L.Caragiale, genialul dramaturg, a carui opera este la fel de actuala ca si un urma cu peste un secol. Scriitorul a avut atunci, in secolul al XIX-lea, intuitia si talentul de a fixa, prin opera sa, sub semnul ironiei si al satirei, tipologii si evenimente ale unei lumi pe care el insusi o descria ca “un vast balci, in care totul este improvizat, totul trecator, nimic infiintat de-a binele, nimic durabil".
Iar astazi, dupa o suta si ceva de ani, privind la realitatea noastra, de multe ori ne vin in minte/ recunoastem situatii, replici, atitudini ale personajelor lui Caragiale si nu putem ignora faptul ca, probabil, exista ceva in firea balcanica a romanului care, inevitabil, duce lucrurile, chiar si pe cele mai importante, in zona superficialitatii, a bascaliei, a zeflemelei, a comportamentelor tulburi, contradictorii.
Ca si pe vremea “catavencilor", si in prezent, pare sa “reziste", cu ostentatie, o lume in care “toti sunt sau devin „de-ai nostri", fiecare il crede pe celalalt prost, fiecare, la randul sau, face pe prostul. Fiindca adevarata, suprema valoare a acestei lumi este prostia si toti se straduiesc sa fie, sa dea impresia ca sunt cat mai prosti (…) Pentru a supravietui, este necontenit nevoie sa faci pe prostul, sa intri in corul uniform si zgomotos al marii trancaneli, sa fii asemenea ei" (Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale).
Iubesc tradarea, dar urasc pe tradatori este o expresie in care noi, romanii, recunoastem indata stilul inconfundabil al lui I.L.Caragiale, genialul dramaturg, a carui opera este la fel de actuala ca si un urma cu peste un secol. Scriitorul a avut atunci, in secolul al XIX-lea, intuitia si talentul de a fixa, prin opera sa, sub semnul ironiei si al satirei, tipologii si evenimente ale unei lumi pe care el insusi o descria ca “un vast balci, in care totul este improvizat, totul trecator, nimic infiintat de-a binele, nimic durabil".
Iar astazi, dupa o suta si ceva de ani, privind la realitatea noastra, de multe ori ne vin in minte/ recunoastem situatii, replici, atitudini ale personajelor lui Caragiale si nu putem ignora faptul ca, probabil, exista ceva in firea balcanica a romanului care, inevitabil, duce lucrurile, chiar si pe cele mai importante, in zona superficialitatii, a bascaliei, a zeflemelei, a comportamentelor tulburi, contradictorii.
Ca si pe vremea “catavencilor", si in prezent, pare sa “reziste", cu ostentatie, o lume in care “toti sunt sau devin „de-ai nostri", fiecare il crede pe celalalt prost, fiecare, la randul sau, face pe prostul. Fiindca adevarata, suprema valoare a acestei lumi este prostia si toti se straduiesc sa fie, sa dea impresia ca sunt cat mai prosti (…) Pentru a supravietui, este necontenit nevoie sa faci pe prostul, sa intri in corul uniform si zgomotos al marii trancaneli, sa fii asemenea ei" (Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale).