De ce toate civilizatiile antice descriu acelasi sfarsit

Este ceva ce sta ascuns in arhive prafuite si pe tablite sfaramate, ceva despre care istoricii nu prea vorbesc, pentru ca nu il pot explica pe deplin. Civilizatii despartite de oceane si de milenii, culturi care nu au vorbit niciodata una cu alta, care nici macar nu au stiut ca cealalta exista, spun, toate, aceeasi poveste. Ca lumea s-a sfarsit odata. Ca apele au urcat. Ca focul a cazut din cer. Ca intunericul a venit. Si ca doar un pumn de oameni au supravietuit. Sumerienii pe lut, aztecii in piatra, indienii in milioane de ani, nordicii in ceata rece a nordului. Continente diferite, limbi diferite, zei diferiti. Aceeasi poveste. Iar intrebarea care se ridica de la sine, la ceas de noapte, este blanda si grea deodata. De ce.
Vei descoperi de ce sute de popoare care nu s-au intalnit niciodata tin minte acelasi potop, acelasi foc din cer, acelasi intuneric. Vei afla povestea unui popor care a tinut minte, zece mii de ani, fara o vorba scrisa, urcarea unei mari, si a altuia care a tinut minte, opt mii de ani, nasterea unui lac dintr-un munte care a explodat. Vei intelege de ce cerul pe care noi il credem linistit a aruncat pietre chiar sub ochii oamenilor, si de ce, acum o mie cinci sute de ani, soarele chiar a slabit peste jumatate de lume. La fiecare pas vom deosebi cinstit mitul, stiinta si inchipuirea, ca sa poti asculta linistit, fara sa te duca nimeni de nas la ceasul la care esti cel mai lipsit de aparare.